— Dacă nu te supără, te-aș întreba de ce ești așa de necăjit ?
— Tatăl meu mi-a dat această piele pe care eu trebuie să o duc înapoi acasă, dar în același timp, să-i duc și banii pe care-i iau din vânzare.
— Asta-i tot ? Adu-mi-o aici și îndată se va rezolva totul.
Fata spălă pielea. În râu, îi scoase lâna, i-o plăti și-i dădu să ducă înapoi pielea.
Tatăl a fost foarte mulțumit și i-a zis lui Jack:
— Asta zic și eu femeie deșteaptă. Ţi-ar fi bună de nevastă. Crezi că ai mai putea să-i vorbești ?
Jack s-a gândit că nu i-ar fi greu, așa că tatăl lui i-a cerut să se ducă la pod, să vadă dacă fata mai era acolo și s-o invite să ia ceaiul cu ei.
Și fiți siguri că Jack a zărit-o și i-a spus de dorința tatălui lui de a o cunoaște și că le-ar face plăcere să bea un ceai cu ei.
Fata i-a mulțumit cu multă căldură și i-a promis că va veni în ziua următoare, pentru că în acel moment avea prea multă treabă de făcut.
— Cu atât mai bine, a spus Jack. Voi avea timp să mă pregătesc.
Așa că, atunci când fata a venit, Gobborn Înțeleptul și-a dat seama ce deșteaptă este și a întrebat-o dacă ar vrea să se mărite cu Jack. Ea a spus „da” și astfel cei doi s-au căsătorit.
Nu la mult timp după aceea, tatăl i-a spus lui Jack să vină cu el și să construiască un castel cum nu s-a mai văzut, întrucât un rege dorea să-i întreacă pe toți ceilalți cu minunatul lui castel.
Și cum mergeau ei să pună piatra de fundație, Gobborn Înțeleptul i-a spus lui Jack:
— Nu poți să-mi scurtezi drumul ?
Jack, uitându-se în față și văzând că înainte li se întinde un drum lung, spuse:
— Nu văd, tată, cum aș putea să tai o bucată din el ca să-l scurtez.
— Nu-mi ești de nici un folos, așa că mai bine întoarce-te acasă.
Așa că sărmanul Jack s-a întors și când a intrat în casă, soția i-a zis:
— Ei, cum de te-ai întors acasă singur ? Jack i-a spus ce i-a cerut tatăl lui și ce răspuns i-a dat.
— Nerodule, i-a spus isteața lui soție, dacă i-ai fi spus o poveste i-ai fi scurtat drumul. Acum ascultă povestea pe care am să ți-o spun și, după aceasta, du-te și ajunge-l din urmă pe Gobborn Înțeleptul și începe să i-o spui imediat. Lui îi va place să o asculte și când o vei termina voi veți fi ajuns deja la locul pietrei de fundație.
Așa că Jack a asudat din greu până ce l-a ajuns pe tatăl său. Gobborn Înţeleptul n-a scos o vorbă așa că Jack și-a început povestea scurtând în felul acesta drumul, după cum îl învăţase soţia lui.
Cînd au ajuns la capătul drumului, au început să con­ struiască castelul care urma să depășească în strălucire pe toate celelalte. Soţia lui Jack îi sfătuise să fie prietenoși cu lucrătorii și toţi slujitorii și ei așa au făcut, spunând de fiecare dată când veneau și plecau „Bună dimineaţa” și „Bună ziua”.
Acum, la sfârșitul celei de a douăsprezecea luni, Gobborn, omul înţelept, terminase de construit un castel așa de minunat, încât mii de oameni s-au adunat să-l admire.
Şi atunci regele a grăit:
— Castelul este gata. Mă voi întoarce mâine să vă plătesc pe toţi.
— Mai am de terminat doar tavanul încăperii de la etaj, a spus Gobborn, și după aceasta nu mai am nimic de făcut.
Dar, după ce regele a plecat, menajera a trimis după Gobborn și Jack și le-a spus că de mult căuta momentul să-i avertizeze că regelui îi era teamă că ei își vor pune măiestria și în slujba altui rege, construind un castel tot atât de minunat, așa că Măria Sa intenţiona să le ia vieţile chiar a doua zi. Gobborn i-a spus lui Jack să nu se sperie pentru că totul se va termina cu bine.
Cînd regele s-a întors, Gobborn i-a spus că nu a reușit să termine tavanul din cauză că-și lăsase o unealtă acasă și că trebuie să-l trimită pe Jack după ea.
— Nu, nu, spuse regele, n-ar putea să facă lucrul acesta unul din oamenii mei ?
— Nu, pentru că nu vor fi înţeleși, a spus Gobborn Înţeleptul, dar Jack poate să-mi facă serviciul acesta.
— Tu și fiul tău trebuie să rămâneţi aici. Dar ce-ar fi dacă l-aș trimite pe fiul meu ? zise regele.
— Așa da.
Așa că Gobborn a trimis, prin fiul regelui, un mesaj către soţia lui Jack care suna așa: ,,Dă-i și îngrămădit și drept”.
Şi cum în peretele casei lui Gobborn era o gaură mică, destul de sus, la care soţia lui Jack încerca în zadar să ajungă, întinzându-se peste un cufăr în căutarea uneltei numite „îngrămădit și drept”, ea l-a rugat pe fiul regelui s-o ajute pentru că braţele lui erau mai lungi.
Dar când el s-a întins peste cufăr, ea l-a prins de călcâie și l-a aruncat în el și apoi l-a închis. Așa că el stătea și „îngrămădit și drept”.
Apoi, prinţul a cerut pană și hârtie și ea i le-a dat bucuroasă, dar afară nu l-a lăsat pentru că ea făcuse două găuri în cufăr și el putea prea bine să respire și pe acolo.
Cînd a sosit scrisoarea prin care prinţul îi scria regelui că el va fi eliberat când Gobborn și Jack se vor afla în siguranţă acasă, regele și-a dat seama că trebuie să încheie socotelile cu construcţia și să-i lase să plece.
La plecare Gobborn a spus:
— Acum că Jack și-a terminat treaba va începe să construiască un castel pentru înțeleapta lui soție cu mult mai frumos decât al regelui. Și, într-adevăr, așa a și făcut și au trăit acolo fericiți până la adânci bătrâneți.

The post Gobborn Înțeleptul first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

— Tată dragă, spuse cea mai mare, rogu-te, adu-mi un lănțișor de perle. Nimic nu-mi place mai mult ca perlele.

— Prea bine, spuse tatăl și apoi o întrebă pe cea de a doua fiică ce ar dori.
— Cel mai frumos șal pe care-l poți cumpăra, zise ea, țesut cu cele mai frumoase culori.
— Dar tu, Frumușica mea cea mică, se adresă mezinei, ție ce să-ți aduc?
Dar cum Frumușica își iubea tatăl mai presus de orice, singura ei grijă era să-l vadă întors acasă.
— Eu nu-mi doresc altceva decât un trandafir roșu căci n-am nici unul în grădină, răspunse ea cu blândețe.
Surorile sale au râs de ea, dar tatăl său a sărutat-o drăgăstos înainte de a pleca.
Negustorul a plecat departe și a lipsit luni în șir. Cînd a pornit spre casă a adus cu el lanțul de perle și șalul cel frumos dar încă nu găsise un trandafir pentru Frumușica lui cea mică și dragă. Mai era cale de o zi până acasă când ajunse la o poartă înaltă, larg deschisă, și uitându-se prin ea, zări o grădină minunată, plină cu flori, în care creșteau mulți trandafiri roșii. Cum poarta era deschisă, negustorul își zise :
— Voi intra și voi cere un trandafir roșu pentru Frumușica.
Așa că intră și se uită în jur dar nu zări pe nimeni. Se mai afla acolo și un palat minunat și toate ușile erau deschise așa că putea zări draperiile bogate și tablourile, dar nimeni nu ieși să-i vorbească. Grădina era plină de pomi, fântâni și flori, dar nu se zărea nici țipenie de om.
„Voi culege o floare, își zise negustorul, și-apoi îmi voi vedea de drum”. Zicând acestea rupse un trandafir. În aceeași clipă, o voce înspăimântătoare spuse:
— Cine îndrăznește să-mi fure trandafirii?
Se-ntoarse și se trezi drept în fața unui enorm monstru cafeniu acoperit în întregime cu mițe de păr lung.
— Vă rog să mă iertați, zise negustorul. Dar n-am văzut pe nimeni prin preajmă. Altfel, mi-aș fi cerut permisiunea să iau o floare. O vreau pentru fiica mea cea mai mică, Frumușica.
— Cel care se atinge de trandafirii mei trebuie să moară !
— Iartă-mă, rogu-te ! zise negustorul. N-o să mai fac. I-aș frânge inima Frumușicii dacă nu m-aș întoarce acasă.
— Poți pleca cu o singură condiție ! zise monstrul.
— O, desigur, îți promit, zise negustorul, căruia i se muiaseră genunchii de frică.
— Trebuie să mi-o aduci pe fiica ta, Frumușica, peste o lună sau, dacă nu, trebuie să te întorci tu aici, zise monstrul.
Bietul negustor a promis că așa va face și-apoi o porni la drum spre casă, cu inima frântă la gândul promisiunii făcute.
Cînd ajunse acasă, fiicele sale îi ieșiră în fugă în întâmpinare.
— Ne-ai adus darurile? întrebară cele mai mari, pe când Frumușica l-a cuprins de gât și nu mai contenea sărutându-l.
— De ce ești așa de trist, tată? întrebă ea.
Negustorul spuse povestea trandafirului și zise:
— Sunt trist căci trebuie să mă întorc acolo la sfârșitul lunii și n-am să-mi mai văd copilele niciodată.
Dar Frumușica spuse :
— Nu, tată scump, viața ta prețuiește mai mult decât a mea. Eu voi fi cea care va merge la monstru, iar dumneata vei rămâne aici.
La început, negustorul nu se învoi dar, după un timp, întrucât celelalte două fete atâta au mai plâns și s-au văicărit c-o să-l piardă și că nu vor mai avea pe nimeni care să aibă grijă de ele, consimți ca Frumușica să plece.
Așa că, în ziua sorocită, biata Frumușica îi sărută pe toți și își luă rămas bun încercând să zâmbească deși inima-i era frântă de durere. Cînd ajunse la poarta cu pricina, o găsi larg deschisă. De cealaltă parte se aflau flori cum nu s-au mai văzut, care-și plecau capetele la intrarea ei de parcă îi urau bun sosit.
Prin ușa deschisă, ea intră în palat și servitorii se închinară în fața ei și o conduseră la o masă impunătoare încărcată cu fel de fel de fructe. Pe farfuria din fata ei se afla un trandafir de un roșu aprins. Se așeză la masă și mâncă fructele, în timp ce în încăpere răsuna cea mai duioasă muzică pe care o auzise vreodată. Când se sătură, fu condusă într-o frumoasă cameră și îmbrăcată în veșminte alese. După aceea, a fost dusă într-o încăpere și mai impunătoare ca prima, unde a fost așezată pe un tron.
​ — Vai de mine și de mine ! își zise Frumușica. Toate astea sânt bune și frumoase dar mă întreb când va veni monstrul să mă omoare.
Şi monstrul veni, în timp ce ea ședea pe tron, dar îi vorbi blând și se așeză pe covor la picioarele ei și așa se mai uita la ea de galeș cu ochii săi întunecați, de parcă ar fi iubit-o foarte tare. Când bătu ora nouă, el plecă și nu-l mai văzu până în seara următoare. Frumușica își petrecea zilele cum nu se poate mai plăcut. Tot acel frumos palat îi stătea la dispoziție, cu tablouri și muzică, tot felul de lucruri care mai de care mai frumoase. Grădinile și parcurile erau atât de întinse încât descoperea poteci noi în fiecare zi; și mai erau păsări blânde, și câini, și pești, și într-adevăr, tot ce-și poate dori inima omenească.
Şi totuși, cu timpul Frumușica se întrista din ce în ce mai tare.
— Îți dorești ceva, Frumușico? o întrebă monstrul.
Frumușicii îi dădură lacrimile și spuse :
— Aș vrea să-l văd pe iubitul meu tată și pe cele două surori.
Şi monstrul se-ntristă când auzi asta, dar spuse :
— Poți să pleci dacă promiți că te vei întoarce peste o lună.
— O, desigur, zise Frumușica. Mi-ar părea rău să nu te mai revăd, dragul și bunul meu monstru; tu care ești atât de bun cu mine și care mă faci atât de fericită.
Așa că Frumușica merse acasă. Dar surorile, auzind de norocul ce dăduse peste ea și văzând frumoasele daruri aduse de mezină roase de invidie, încercară s-o convingă să stea mai mult decât o învoise monstrul. Şi-ntr-adevăr, îi dădeau atâtea semne de dragoste, iar negustorul era atât de trist când ea pomenea de plecare, încât Frumușica nu găsi suficientă tărie în suflet ca să plece. Şi totuși nu era fericită.
Trecuse o săptămână întreagă peste termenul stabilit când, într-o noapte, ea visă că sărmanul monstru era pe moarte. Aceasta o întristă atât de mult încât dimineața următoare se sculă devreme și, luîndu-și rămas bun de la tatăl și de la surorile sale, se-ntoarse la palat.
Când ajunse acolo, căută monstrul peste tot și în cele din urmă îl găsi, zăcând bolnav pe o canapea, gata-gata să moară. Alergă la el și-l cuprinse de după gât.
— O, dragul, iubitul meu monstru, zise ea, te rog fă-te bine! Iată, m-am întors și nu voi mai pleca niciodată.
— Mă iubești Frumușico? întrebă monstrul.
— Da, zise Frumușica, sigur că da.
— Şi vrei să te căsătorești cu mine?
— Da, zise Frumușica, vreau!
În timp ce vorbea Frumușica, se auzi un zgomot ca de tunet, zidurile castelului se cutremurară, iar monstrul căzu pe spate gata parcă să-și dea sufletul. Apoi, totul se potoli și se auzi o muzică atât de dulce și suavă încât Frumușica își ascunse fața în mâini și lacrimi începură să-i curgă pe obraji. Dar când își ridică privirea, monstrul dispăruse. Îi luase locul un tânăr și chipeș prinț. Frumușica nu fu în stare să scoată o vorbă, atât era de surprinsă.
— Nu mă cunoști, Frumușica mea dragă? întrebă prințul. Sunt chiar monstrul tău cel drag și bun. Te rog să nu mă iubești mai puțin acum când nu mai sânt așa de urât ca înainte. O zână haină m-a transformat în fiară și mi-a spus că voi rămâne așa până când o femeie mă va iubi destul de mult ca să accepte să-mi fie soție în ciuda faptului că sânt un monstru hidos. Tu ai destrămat vraja, Frumușica mea, și-acum sânt prinț din nou.
Puteți fi siguri că pe Frumușica n-a deranjat-o câtuși de puțin schimbarea și în curând ea s-a căsătorit cu prințul. Tatăl ei veni la nuntă, dar cele două fiice ale sale erau bolnave de invidie pe norocul Frumușicii și n-au fost de față. După un timp și cele două surori mai mari s-au căsătorit și atunci bătrânul tată a venit să locuiască cu prințul și Frumușica. Cât era ziua de lungă își ținea nepoții pe genunchi și le spunea povești frumoase. Şi cât timp au trăit au fost foarte fericiți, buni și iubitori.

The post Frumușica și monstrul first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

La câtăva vreme, mama băiatului hotărî să mai dea un bal în speranța că necunoscuta tânără își va face din nou apariția.
Și din nou fu zarvă la bucătărie. Se pregătiră bucate minunate și totul era gata și strălucea de curățenie ca și data trecută.
— Ce n-aș da să pot merge și eu la bal, oftă Blăniță-de-pisică. Dar haina bucătăreasă o repezi pe loc :
— Auzi idee năstrușnică ! O spălătoreasă de vase la bal ! Că bine ți-ar mai sta printre toți cei de vază. Dă-i zor cu treaba, nespălată și neobrăzată ce ești !
Și zicând acestea, înhață un polonic de porțelan pe care-l sparse de spinarea lui Blăniță-de-pisică. Fata râse și plecă să mai aducă și alte farfurii.
Dar era hotărâtă să meargă la bal. Când se lăsă seara, se duse în grabă la coliba de sub copaci și se scăldă în cascada cristalină, Își pieptănă din nou părul ei lung, auriu, până când acesta atinse strălucirea unui mănunchi de raze de soare. Apoi, își puse în locul rochiei din blănițe de pisică rochia din fire de aur. Şi de-ndată ce fu gata, se alătură mulțimii de dansatori din marea sală a balului.
Data trecută îi uimise pe toți cu rochia ei argintie dar acum, în rochia aurie, era mai strălucitoare ca oricând. A fost întâmpinată cu un strigăt de uimire și admirație. Și imediat Lord Marivel a venit la ea și a invitat-o la dans.
Și din nou au dansat cât a fost noaptea de lungă și toată lumea se minuna cât de chipeș este tânărul lord și cât de frumoasă partenera sa. În cele din urmă, balul se sfârși și, pentru a doua oară, Blăniță-de-pisică îi ură noapte bună partenerului și se pregăti să plece.
— Dar spune-mi, insistă Marivel —spune-mi unde locuiești?
— Prin Preajma Polonicului Spart, zise Blăniță-de-pisică râzând și o luă la fugă, lăsându-și partenerul nedumerit, privind cu admirație în urma ei.
Ea găsi coliba cu ușurință, se schimbă în rochia din blănițe de pisică și se-ntoarse la patul ei de paie de la bucătărie.
În ce-l privește pe Marivel, același lucru s-a întâmplat din nou. Nimeni nu i-a putut spune unde se află Preajma Polonicului Spart și el începu să tânjească după drăgălașul chip al misterioasei sale partenere, după zâmbetele și părul ei auriu. Așa că nu se putu face nimic altceva decât ca mama sa să poruncească pregătirile pentru un alt bal, cu speranța ca Blăniță-de-pisică va veni așa cum venise și la celelalte două.
Două săptămâni mai târziu, toată lumea se agita pe la bucătărie în toiul pregătirilor pentru bal.
— O, ce mi-ar place să merg și eu, oftă Blăniță-de-pisică.
— Cred și eu că ți-ar place ! rânji bucătăreasa. Frumos ai mai arăta printre mesenii cei de vază în blana ta de pisică, soioasă și jerpelită. Ia mai dă-i zor cu treaba, neobrăzată ce ești !
Şi cu asta, aruncă cu o furculiță grea de metal în Blăniță-de-pisică dar n-o ajunse; în schimb, lovi peretele de piatră din spatele ei, și furculița căzu pe dușumea cu zgomot, strâmbându-se. Blăniță-de-pisică râse și-și văzu mai departe de lustruit.
Așa cum bănuiți, în noaptea aceea, ea se furișă de la bucătărie, se scăldă în apa cristalină a cascadei, își pieptănă părul cel lung și-și schimbă rochia din blănițe de pisică cu cea din pene de păsări.
Şi ce priveliște încântătoare era printre dansatorii din sala balului! Până și muzicanții s-au oprit din cântat să privească o rochie atât de neobișnuită și toți oaspeții au remarcat că aceasta i se potrivea și mai bine decât celelalte. Marivel dansă cu ea cât a fost noaptea de lungă și, când ea se pregăti să plece, o mai întrebă o dată unde locuiește.
— Locuiesc, îi spuse ea, prin Preajma Furculiței Strâmbe.
Dar, de data aceasta, tânărul lord fu mai isteț. O conduse până la ușă, apoi se-nfășură într-o mantie neagră și, nevăzut, se ținu după ea. Stând în spatele unui copac, în lumina palidă a dimineții, o văzu intrând în coliba tăietorului de lemne și ieșind după câteva clipe îmbrăcată în rochia din blănițe de pisică. Apoi, o urmări până la castel și o văzu dispărând prin ușa bucătăriei.
— Deci așa, își zise el, aici locuiește, chiar sub acoperișul meu. Şi nu putu să n-o admire pentru felul în care ocolise să-i spună că ea era angajată în bucătăria mamei lui. Dar pe el nu-l deranja câtuși de puțin. O iubea indiferent că era spălătoreasă sau prințesă. Nu avea nici o importanță.
Dimineața următoare, intră în bucătărie să se convingă că Blănița-de-pisică este acolo și ca nu cumva să se fi înșelat. Şi bineînțeles că ea se afla acolo și-și vedea de vase. De-abia se stăpâni să nu-i ia farfuriile din mâini și să i le ducă el. Dar nu se făcea s-o sperie. Așa că urcă la mama lui să-i spună că nu va iubi niciodată pe nimeni altcineva decât pe spălătoreasa Blăniță-de-pisică, care lucra jos, chiar în castelul lor.
— E frumoasă, spuse el, și blândă și veselă și nimeni altcineva nu mă va face fericit. Dacă ea mă vrea, mă voi căsători cu ea, indiferent de ce vor spune oamenii.
Stăpâna casei discută asta cu soțul ei care se înfurie peste măsură. Îi interzise cu desăvârșire fiului său să se mai gândească la spălătoreasă și-i spuse că dacă mai dă cu ochii de ea, fata va fi alungată și i se va interzice sub pedeapsa cu moartea să se mai apropie de castel.
Cuprins de tristețe, Marivel urcă în camera sa și se așeză pe pat. Ştia că nu are rost să se opună voinței tatălui său. Totuși, nu-i venea să creadă că n-o s-o mai vadă pe Blăniță-de-pisică. Nu se atinse nici de mâncare, nici de apă, ci zăcu nemișcat pe pat, cuprins de gânduri negre. Nu-și găsi somnul noaptea și în curând deveni palid și se îmbolnăvi atât de tare, încât peste câteva zile doctorul casei se alarmă de starea sănătății sale.
Doctorul îi spuse stăpânului său că tânărul prinț părea frământat din pricina unei oarecare spălătorese care lucra la bucătărie și că refuza să mănânce dacă mâncarea nu-i era adusă de fata aceea. Tatăl lui Marivel nu prea era dispus s-o lase pe fată să se apropie de fiul său dar doctorul insistă. Dacă prințul nu va mânca nimic, atunci viața sa se va afla în curând în mare pericol. Așa că i se permise lui Blăniță-de-pisică să ducă mâncarea lui Marivel. Ea nu-i vorbi, ci-i duse pur și simplu mâncărurile recomandate de doctor, făcându-i o reverență și trimițîndu-i un zâmbet grav. Treptat, treptat, prințul își recăpătă puterile și doctorul le spuse părinților băiatului că aceasta se datora cu siguranță fetei. Le mai spuse că ar fi periculos să-i despartă pentru totdeauna pe cei doi.
Când Marivel se însănătoși complet îi spuse mamei sale că intenționează să se căsătorească cu Blăniță-de-pisică indiferent de ce va spune tatăl său. Amândoi părinții încercară în zadar să-i schimbe hotărârea, așa că, în cele din urmă, doamna trimise după Blăniță-de-pisică. Ea se schimbase în rochia bătută cu aur și apăru în fața stăpânei plecându-se cu modestie, dar fără a părea câtuși de puțin rușinată. Stăpâna fu foarte încântată de Blăniță-de-pisică. Din toată ținuta ei se degaja mândrie dar și modestie, sfială dar și demnitate, ceea ce o făcu pe doamnă să simtă că, la urma urmei, fata aceasta va fi potrivită pentru fiul ei. În plus, toți erau de acord că fata era neobișnuit de frumoasă la înfățișare și grațioasă în mișcări. Singura ei vină era că lucra la bucătărie și că, evident, nu era de neam nobil.
Ei bine, ca să scurtăm povestea, stăpânul și stăpâna s-au învoit la această căsătorie și Marivel și Blăniță-de-pisică au făcut o nuntă minunată cum rareori s-a mai văzut. Şi au trăit împreună fericiți și toată lumea zicea că nu există o pereche mai fermecătoare și mai potrivită în tot ținutul.
Dar n-am ajuns încă la sfârșit. Blăniță-de-pisică îi dărui soțului ei un fiu. Când acesta avea patru ani o cerșetoare veni la ușa bucătăriei să ceară ceva de mâncare pentru băiețelul ei care era cam de aceeași vârstă. Se-ntâmplă ca băiețelul lui Blăniță-de-pisică să se joace pe la bucătărie și, văzând copilul cerșetoarei, alergă în întâmpinarea lui și-l sărută drăgăstos, zâmbindu-i cu o vădită plăcere și dragoste. Dar bucătăreasa cea haină încă era mai mare peste bucătărie. Blăniță-de-pisică ar fi putut-o alunga ca să-i răsplătească răutățile din trecut, dar ea era o fată bună la inimă și uitase de câinoșenia bucătăresei. Bucătăreasa îi văzu pe cei doi băieței și spuse cu un rânjet :
— Ia te uită ce bine se mai împacă cei doi pui de cerșetoare.
Blăniță-de-pisică o auzi și fu foarte rănită în sufletul ei. Ştia că nu este cerșetoare ci fiica unui gentilom mândru, cu nimic mai prejos decât mulți dintre prietenii socrului ei. Totuși se-ntrebă dacă în sinea lui soțului nu-i era rușine cu ea. El nu-i spusese niciodată nimic, dar Blăniță-de-pisică simțea că, la urma urmei, soțul trebuie să știe cine sânt părinții soției sale. Așa că-i spuse că dorea să meargă într-o călătorie împreună cu el și cu fiul lor. A doua zi dimineața, au pornit într-o caleașcă purpurie trasă de patru cai suri. După câteva ore de mers au ajuns în satul în care se afla vechea casă a Blăniței-de pisică. Ea nu mai călcase pe acolo de când fugise de acasă, cu cinci ani în urmă. Caleașca a tras la un han în sat, iar ea și copilul au așteptat acolo cât timp Marivel s-a dus să vadă dacă tatăl ei este acasă. Marivel îl găsi pe mândrul gentilom șezând lângă cămin, în sala cea mare, abătut și singur.
— Bunu-le domn, zise el, dumneavoastră sunteți tatăl unei fete minunate care a plecat de acasă acu mai bine de cinci ani pentru că nu dorea să aibă nimic de-a face cu omul pe care i l-ați ales de soț ?
— Eu sânt nenorocitul acela de tată, spuse gentilomul. Sunt un păcătos ticălos și mândru și am plătit scump pentru ticăloșia mea. Am pierdut cel mai dulce copil pe care l-a avut vreodată un tată iar când ea a plecat de acasă soția mea a murit de supărare: Așa că acum sânt singur cuc și nu mai am ce să aștept decât moartea ; cum să fiu iertat pentru mândria și cruzimea mea ? Mi-am dorit un fiu și pentru că nu l-am putut avea, mi-am alungat fata de acasă.
— Uitați-vă la mine ! zise Marivel. Ce ziceți, ați fi vrut să aveți un fiu ca mine ?
Gentilomul își ridică privirea și se uită la tânărul lord.
— Ei, bine, da, spuse el. Ești înalt, chipeș, bine crescut și un fiu așa ca tine ar fi fost pe placul inimii mele. Dar ce rost are toată vorbăria asta ?
— Dacă nu vă pot fi fiu, zise Marivel, poate că aș fi bun ca soț pentru fiica dumneavoastră. Domnu-le, ce-ați zice să vă vedeți fiica căsătorită și cu un fiu mititel care să vă fie nepot ?
— Nu-ți râde de un om bătrân, zise gentilomul. Totuși dacă ai putea înfăptui un asemenea miracol, m-ai face cel mai fericit om din lume!
Lui Marivel nu-i trebui mult să-și aducă soția și fiul de la han. Ce se mai bucură Blăniță-de-pisică să-și revadă tatăl și să știe că nu-i mai purta pică. El o cuprinse în brațe și plânse lacrimi de bucurie încât cu greu îți venea să crezi că este într-adevăr cel mai fericit om din lume. Apoi își luă în brațe nepoțelul, iar băiatul îl trase de barba căruntă atât de tare încât bătrânului domn îi dădură lacrimile și mai tare, spre încântarea celui mic.
După ce s-au odihnit și au mâncat și Blăniță-de-pisică și-a salutat vechile prietene de pe la bucătărie, toți patru au urcat în caleașca purpurie și cei patru cai suri îi duseră înapoi la castel. Şi-acolo au trăit fericiți și după aceea, zâmbind uneori la gândul peripețiilor lor, alteori vărsând lacrimi la gândul nenorocirilor prin care trecuseră. Cât despre stăpânul și stăpâna castelului, părinții lui Marivel, ei nu mai puteau de bucurie când au aflat că tatăl lui Blăniță-de-pisică era un gentilom bogat și respectabil — căci, la urma urmei, nu-i puțin lucru să fii gentilom, chiar dacă până atunci fusese un gentilom mândru și nesăbuit.

The post Frumoasa în blăniță de pisică first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

The post Fluierașul fermecat first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

The post Eu însumi first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

Peștișorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viață și să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă îi era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruță viața bietei vietăți, hotărându-se s-o lase să se întoarcă în împărăția apelor. Peștișorul, drept răsplată, îi promise pescarului că îi va îndeplini trei dorințe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Își spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruțat viața micului peștișor auriu.

Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni și de promisiunile peștișorului de aur. Preț de câteva clipe, nevasta bătrânului se arată neîncrezătoare. Își spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruțase viața peștișorului. Dar, șireată cum era, se hotărî să pună la încercare promisiunea făcută de peștișor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe țărm și să-i ceară peștișorului să îi îndeplinească o dorință.

Pescarul porni înspre mare și, cam șovăielnic, îl strigă pe peștișorul de aur. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce îi ceruse nevasta să îi poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peștișorului nu i se păru greu să îi îndeplinească dorința și îi promise pescarului că soția lui va fi mulțumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre uimirea lui, văzu în odaia mică a căsuței o covată mare și frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată, clătinându-și capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peștișorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorință demnă de lăcomia ei.

Gândindu-se că aceasta covățică nu îi este de ajuns, își trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peștișorului de aur să îi îndeplinească cea de-a doua dorință. De astă dată, femeia voia o casă frumoasă și împodobită, în locul celei dărăpănate. Zbiera cât o ținea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră până departe și pescarul nu avu de ales decât să îl cheme din nou pe peștișorul auriu. Om cinstit, cumpătat și modest, îi era rușine de lăcomia soției sale. Se temea că peștișorul se va supăra dacă îl caută după atât de puțin timp. Poate își va spune că este și el la fel de necinstit și de lacom ca și nevasta lui. Își ascunse rușinea, își lua inima în dinți și-l chemă din nou pe peștișor. Și îi spuse cea de-a doua dorință a femeii sale. Peștișorul îl asigură că dorința îi era ca și îndeplinită – la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.

Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că în locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouță. Nevasta lui însă stătea în prag, scrâșnind din dinți de nemulțumire. „Te pomenești că nu îi sunt de ajuns toate bogățiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Și câtă dreptate mai avea!

Căci de îndată ce îl văzu, bătrâna îi porunci moșului să facă din nou cale întoarsă și să se înfățișeze înaintea peștișorului. Urma să i se îndeplinească cea de-a treia dorință: voia un palat. Peștișorul îi îndeplini dorința, deși părea deja sătul și plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-și creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălța falnic în ținutul acela părăsit ce până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.

Nevastă-sa era acum împărăteasă și se așezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Când își văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, și că ar face bine să își caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un dușman și îi spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. Bătrânul pescar părăsi palatul și porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră și îl batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înțelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, știa că doar peștișorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la țărm și îl chema încă o dată deși cele trei dorințe fură deja îndeplinite. Totuși, peștișorul se arată și acum. Bătrânul îi povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale.

Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peștișorului să năruie palatul și să facă să dispară bogățiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui așteptând în ușa șubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea și împăcarea.

Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peștișor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-și jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate și să-i îndeplinească această ultimă dorință. Îl îmbună pe bietul pescar și îl trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească și de mulțimea de servitori care forfoteau prin palat să îi facă pe plac stăpânei.

Când bătrânul văzu vechea lor căsuță, cu pereții scorojiți, se simți cu sufletul împăcat. Înăuntru își găsi nevasta, cea veșnic nemulțumită, cum era și mai înainte. Totul era ca la început: viața lor era lipsită de bucurii și de bogății, așa cum fuseseră obișnuiți. Pescarul mai ieșea din când în când la pescuit, dându-și toată silința să prindă cât mai mulți peștișori în cârligul undiței. Duceau o viață grea, plină de griji, dar pescarul știa că era tocmai viața pe care și-o dorise, deși nevasta continua să îl dojenească pe nedrept în fiecare zi.

The post Peștișorul de aur first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaș de munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundișul malului, și îi grăi astfel:

– Află măria-ta că-ți va fi îndeplinită dorința. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume o fetiță!

Iar spusele broaștei se împliniră întocmai! Împărăteasa născu o fetiță atât de frumoasă încât împăratul nu își mai încăpea în piele de bucurie. Dar cum era un om tare generos, ce dorea să se mai bucure și alții de fericirea ce dăduse peste dânșii, împăratul puse la cale o mare petrecere. Și la petrecerea aceasta, împăratul nu chemă numai rudele, prietenii ori cunoscuții, ci și pe preacinstitele ursitoare. Gândind, de bună seamă, ca astfel să câștige întreaga lor bunăvoință și grijă față de soarta copilei.

În toată țara aceea trăiau treisprezece ursitoare, dar pentru că împăratul nu avea decât douăsprezece talere de aur, în care le putea servi bucatele, una din ele nu fu poftita la ospăț.

Petrecerea se prăznui cu mare strălucire, iar când se apropie de sfârșit, ursitoarele prezente la petrecere înzestrară copila cu cele mai alese daruri. Una îi hărăzi să se bucure de virtute, a doua de frumusețe, a treia de bogăție. Și tot așa, pe rând, ursitoarele îi dăruiră tot ceea ce și-ar putea dori vreodată un om pe această lume.

Însă, în clipa în care cea de-a douăsprezecea ursitoare tocmai își sfârșea urarea, apăru val-vârtej și cea de-a treisprezecea ursitoare, numai foc și pară de supărare. Pesemne, venise să se răzbune pentru că nu fusese poftită și ea la serbare. Și, fără ca măcar să arunce vreo privire cuiva, rosti cu glas tunător:

– În ziua în care domnița va împlini cincisprezece ani, să se înțepe cu un fus și să moară!

Apoi, fără să mai adauge vreun cuvințel, le întoarse tuturor spatele și părăsi pe dată sala tronului. Auzind-o, toți cei prezenți la petrecere încremeniră de spaimă. Însă, cea de-a douăsprezecea dintre ursitoare, cea care nu își isprăvise de rostit urarea, se apropie de leagănul fetiței și, fiindcă nu îi stătea în putere să ridice blestemul, ci doar să-l mai îndulcească nițel, glăsui astfel:

– Să nu moară totuși, ci să cadă într-un somn adânc care să țină o sută de ani!

Împăratul, care dorea din tot sufletul s-o ferească pe iubita-i copilă de năpasta blestemului, dădu numaidecât poruncă să se pună pe foc toate fusurile din împărăție.

În tot acest timp, fetița creștea și însușirile cu care o înzestraseră ursitoarele își arătau roadele cu prisosință: era atât de frumoasă, de cuminte, de prietenoasă și de înțeleaptă, încât oricine o îndrăgea de cum îi era dat s-o vadă.

Se întâmplă însă ca tocmai în ziua în care domnița împlinea cincisprezece ani, împăratul și împărăteasa să fie plecați de acasă. Astfel că fata rămase singură în palat. Și ca să-și mai treacă urâtul, luă la rând iatacurile castelului.

Zăbovi ea prin tot felul de odăi, care mai de care mai dichisite, colindând castelul în lung și în lat, după pofta inimii, ceasuri întregi. Până când, într-un sfârșit, ajunse și în vechiul turn. Urcă scara îngustă și întortocheată ce ducea sus și se pomeni în dreptul unei uși micuțe.

Domnița văzu că-n broască stătea vârâtă o cheie ruginită și o răsuci pe dată. Ușa sări numaidecât în lături, iar tânăra domniță intră intr-o cămăruță strâmtă, luminată palid de o fereastră mică. Acolo, fata văzu o femeie bătrână, bătrână, care torcea sârguincioasă un fuior de in.

– Buna ziua, tanti, spuse domnița. Ce faci aici?

– Iaca, torc și eu! răspunse bătrâna, dând din cap.

– Ce e aceea de se răsucește atât de repede? întrebă fata, care nu mai văzuse până atunci un fus. Apoi, luând fusul în mâna, încercă și ea să toarcă.

Dar de-abia îl atinse, că se și înțepă la un deget. Și astfel, blestemul cumplit al celei de-a treisprezecea ursitoare se împlini.

În clipa în care simți înțepătura, fata căzu pe un pat ce se afla acolo și se cufundă într-un somn adânc. Iar somnul acesta cuprinse întreg palatul: împăratul și împărăteasa, care tocmai atunci se întorseseră acasă și intraseră în sala tronului, adormiră pe loc, iar odată cu dânșii adormi întreaga curte.

Adormiră și caii în grajduri, și câinii prin cotloanele curților, și porumbeii pe acoperiș, și muștele pe pereți. Ba chiar și focul care ardea în vatră își domoli mai-întâi vâlvătaia, apoi se stinse cu totul. Friptura încetă să mai sfârâie, iar bucătarul, care tocmai se pregătea să-și apuce de chică ucenicul, fiindcă acesta făcuse o boroboață, îi dădu drumul și adormi și el. Chiar și vântul își domoli suflarea și nicio frunzuliță nu se mai mișcă în copacii din preajma palatului.

Și ce să vezi? După o vreme, de jur-împrejurul castelului începu să crească un tufăriș de mărăcini, care prinse a se înălța, transformându-se într-un gard înalt, cât un stat de om! Apoi, an după an, mărăcinișul se înălța tot mai mult până când, în cele din urmă, cuprinse toți pereții castelului, ajungând la căpriori. Ba se mai întinse și pe deasupra, de nu mai puteai vedea nimic, nici măcar steagul de pe acoperișul palatului.

Între timp, vestea despre frumoasa din pădurea adormită – căci așa o numeau toți acum pe tânăra domniță! – se răspândise-n lumea largă. Și, din timp în timp, se găsea câte un fiu de crai care încerca să străbată tufărișul de mărăcini și să pătrundă în palat.

Dar de răzbit, nu răzbea niciunul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca și când ar fi avut niște mâini ghimpoase, și nu îi lăsau să înainteze nici măcar un pas.

După amar și amar de ani, un veac nu alta, iată că prin acele meleaguri răsări încă un fecior de împărat. Înainte de a ajunge la castel însă, acesta avu norocul să se întâlnească cu un bătrân gârbovit de ani. Iar acesta îi vorbi de gardul de mărăcini ce împrejmuia palatul de atâția amar de ani. Apoi, îi mai zise că în palat dormea adâncită într-un somn adânc, de vreo sută de ani, o fiică de crai, frumoasă cum nu se mai afla alta pe lume. Îi mai povesti că tot de atunci dorm și împăratul, și împărăteasa, și toți curtenii. Și mai auzise bătrânul, de la bunicul lui, că mulți feciori de crai se perindaseră pe-acolo, încercând să ajungă în palat prin tufărișul de mărăcini, dar că toți își găsiră sfârșitul acolo, agățați printre spini.

Tânărul crai îi mulțumi bătrânului pentru cele ce îi povestise, dar adăugă cu mândrie:

– Mie nu mi-e teamă! Și am să mă duc s-o văd chiar acum pe frumoasa adormită. Chiar de-ar fi ca din această pricină să-mi pierd viața!

Oricât încercă bătrânul cel omenos să-l abată pe flăcău de la acest gând, nu izbuti, căci acesta era neînduplecat în hotărârea lui.

Se nimeri însă ca tocmai atunci să se împlinească cei o sută de ani. Așadar, sosise ziua în care frumoasei adormite îi fusese sortit să se trezească din somnul ei lung și greu. De aceea, când feciorul de împărat se apropie de tufărișul de mărăcini, nu îi veni să își creadă ochilor când văzu cum aceștia se preschimbară pe dată în puzderie de flori mari și frumoase, ce se dădeau la o parte din calea lui, lăsându-l să treacă nevătămat. Și după ce trecu fiul de crai, văzu cărarea cum se strângea din nou și cum florile se preschimbau iarăși în zidul ghimpos, de nestrăbătut, de mai-înainte.

În curtea palatului, feciorul de împărat văzu o mulțime de cai și de ogari ce dormeau pe lespezile de piatră ale palatului. Pe acoperiș, zări și porumbeii ce dormeau cu căpșoarele vârâte între aripi.

Și de-ndată ce intră în palat, craiul văzu muștele ce dormeau nestingherite pe pereți, iar în bucătărie, îl zări pe bucătarul ce ținea mâna întinsă, ca și cum ar fi vrut să-și apuce de chică ajutorul, dar nu mai apucase. Tot acolo, fiul de crai mai văzu și-o slujnică ce ședea pe un scăunel, având în față o găină neagră, pe care părea că abia începuse s-o jumulească. Chit că cele dintâi pene i le smulsese cu o sută de ani înainte.

Și feciorul de crai merse uimit mai departe, până ce ajunse în sala tronului. Aici îi găsi pe toți curtenii dormind un somn ca de plumb, care pe unde-l ajunsese, iar sus, pe tron, dormeau împăratul și împărăteasa.

Colindă prințul ce colindă, ajungând mereu în alte încăperi, fără să se oprească măcar o clipă. Văzu că tot palatul era cufundat într-o tăcere atât de adâncă, încât, dacă erai atent, îți puteai auzi răsuflarea ori bătăile inimii. În cele din urmă, se întâmplă ca flăcăul nostru să ajungă în turn și să deschidă ușa cămăruței în care dormea tânăra domniță.

De cum o văzu, feciorul de împărat o găsi atât de frumoasă încât nu-și mai putu lua ochii de la dânsa și, aplecându-se, o sărută.

De îndată ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormită clipi mărunt, deschise ochii și îl privi cu drag. Coborâră apoi amândoi din turn și, ca la un semn, împăratul și împărăteasa se treziră și ei, alături de toți ceilalți curteni. Se priveau unii pe alții, mirați, și mai-mai că nu le venea să își creadă ochilor.

Caii din curte se ridicară în două picioare și începură să își scuture coama; ogarii săriră sprinteni în sus, dând veseli din coadă și gudurându-se; porumbeii de pe acoperiș își scoaseră căpșoarele de sub aripi și, rotindu-și privirile-n zare, își luară zborul. Muștele începură să se miște pe pereți bâzâind întruna; focul din bucătărie se dezmorți și își înteți vâlvătaia, mâncarea de pe plită porni să clocotească, friptura prinse iar să sfârâie, iar bucătarul îi trase o palmă zdravănă ucenicului său, care începu să țipe ca din gură de șarpe. Iar slujnica se apucă de jumulit găina și n-o mai lăsă din mână până nu-i smulse toate penele…

Apoi se prăznui cu mare strălucire și alai nunta feciorului de crai cu frumoasa adormită din pădure, care trăiră fericiți până la sfârșitul zilelor lor.

The post Frumoasa din pădurea adormită first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

Dar iată că nu dură mult și se crăpă primul ou. După puțin timp, urmă la rând altul, apoi încă unul. Și tot așa, până când crăpară toate!

– Chiu-chiu! se auzea din toate părțile, semn că rățuștele tocmai scoseseră capul din găoace.

– Mac-mac! zise atunci rața. Și toți boboceii începură să măcăie cum se pricepură ei mai bine și să privească în jur, printre buruieni.

– Ce mare e lumea! se minunară rățuștele.

Și asta nici nu era de mirare, căci aveau acum mult mai mult loc decât avuseseră înainte, când stăteau în ou.

– He, he! Credeți voi că asta e toată lumea? le spuse mama-rață. Lumea se întinde hăt-departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului. Dar până acolo nici măcar eu n-am ajuns încă. Sunteți toți aici? mai întrebă ea, ridicându-se din cuibar și cercetându-și fostele ouă cu luare aminte.

– Hm, nu păreți a fi cu toții aici, gândi ea cu voce tare. A mai rămas un ou în cuib, și e cel mai mare. Of, oare cât o să mai țină? se văicări biata mămică, așezându-se înapoi în cuib. Am început să mă satur!

– Ei, cum e? Merge, merge? întrebă o rață bătrână, ce tocmai venise în vizită.

– Mai am un ou, zise mama-rață, dar nu știu ce e cu el de nu mai crapă odată.

– Dar ceilalți au ieșit deja, se miră rața cea bătrână.

– Da, oftă mama-rața. Nu-i așa că sunt cele mai frumoase rățuște din lume?

– Ia să văd și eu oul acela care nu vrea să crape, ceru bătrâna. Poate fi unul de curcă. Îți spun fiindcă am pățit-o și eu odată, și am avut mari necazuri, să știi. Puilor de curcă le e tare frică de apă! Oricât mă căzneam, nu reușeam cu niciun chip să-l fac să intre în apă. Măcăiam de mi se usca gâtlejul, dar tot degeaba. Dă-mi să văd oul! Da, e de curcă, zise, cu gravitate, bătrâna. Nu mai pierde vremea cu dânsul, mai bine învață-i pe ceilalți bobocei cum să înoate.

– Am să-l mai clocesc puțin, zise mama-rață. L-am clocit atât, am să mai șed puțin în cuibar, că n-o fi foc.

– Cum poftești! zise bătrâna, apoi plecă.

După o vreme crăpă și oul cel mare.

– Chiu, chiu! zise puiul, ieșind și el din găoace.

Rața îl privi lung. Bobocul ei era foarte mare și nespus de urât.

– Dar mare e! Coșcogeamitea rățoiul! se minună biata mămică. Hm, dar nu seamănă deloc cu celelalte… Să fie oare totuși un pui de curcă? Ia să vedem! Am să-l vâr în apă, chiar dacă va trebui să-l împing cu de-a sila! zise mama-rață.

A doua zi fu vreme frumoasă, așa că rața își duse toata familia la baltă.

Mama zicea „mac-mac”, iar rățuștele intrau, una câte una, în apă. Apa le venea până peste cap, dar ele ieșeau cu ușurință la suprafață și înotau de minune. Chiar și puiul cel urât și cenușiu se arătă a fi un foarte bun înotător.

– Nu e de curcă, își spuse mama-rață în sinea ei. Uite ce bine dă din piciorușe și ce drept se ține. E copilul meu cu siguranță! Și, la urma urmei, dacă te uiți mai bine la el, e chiar drăguț…

După o vreme ieșiră din apă și mergând agale pe drum ajunseră tocmai în curtea rațelor. Acolo era zarvă mare. În curte trăiau două familii care tocmai se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie. În scurtă vreme însă se potoliră, fiindcă de undeva, nu se știe de unde, răsărise o mâță care le luă capul de scrumbie și îl mâncă ea.

– Așa merg lucrurile pe lumea asta! le spuse rața bobocilor ei. Pisica e stăpână aici, în ogradă! Țineți-vă bine pe picioare, adăugă ea imediat după aceea. O vedeți pe rața aceea bătrână? Aveți mare grijă să măcăiți cuviincios atunci când treceți pe lângă dânsa! îi povățui rața. E cea mai simandicoasă dintre toate câte trăiesc în curtea aceasta. E de neam spaniol! De aceea e și atât de grăsană.

– Ce poartă la picioare? întrebă rățoiul cel urât.

– Are o panglică roșie. Aceasta este cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o rață! Înseamnă că ea nu trebuie cu niciun chip să se piardă și că e bine să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace și oameni deopotrivă. Plecați-vă de îndată gâturile dinaintea ei și măcăiți! le porunci rața.

Rățuștele făcură întocmai cum le îndemnase mama-rață, în timp ce restul păsărilor din ogradă se uitară lung la ele. Una dintre rațe spuse cu voce tare:

– Ei, poftim! Nu eram destule și așa, ele ne mai lipseau! Și uite-o pe aceea cât e de urâtă!

– Nu! Nu se poate, e mult prea urâtă! adăugă o alta, care se și repezii la rățoiul cel urât și îl ciupi de ceafă.

– Lasă-l în pace! sări mama-rață. Ce ți-a făcut?

– Nu ne-a făcut nimic, dar e atât de mare și de ciudată, că trebuie numaidecât s-o luăm la bătaie.

– Frumoși copii! zise și rața ce purta panglică la picior. Toți sunt frumoși, numai unul n-a ieșit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou! măcăi ea, plină de importanță.

– Dar asta nu se poate, coană mare! zise mama-rață, nespus de amărâtă. E drept că nu e frumos bobocelul meu, dar e tare blând și înoată la fel de bine ca și ceilalți puișori ai mei. Ba chiar mai bine decât ei! Eu cred că are să crească frumos și, cu vremea, are să se facă mai mic. A stat prea mult în ou. De aceea a căpătat înfățișarea aceasta ciudată, adăugă mama-rață, destul de rușinată.

Apoi își mângâie bobocul cel urât și îi netezi penele pe care i le zburliseră celelalte păsări aflate în ogradă.

– De altfel, spuse ea, e rățoi, așa că nu are prea mare importanță dacă e mai urâțel. Eu cred că are să se facă zdrăvan, se vede de pe acum.

– Măcar celelalte rățuște sunt drăguțe, zise bătrâna. Ei, simțiți-vă ca la voi acasă și, dacă găsiți pe undeva vreun cap de pește, puteți să mi-l aduceți.

Și așa au rămas rățuștele în ogradă, „ca la ele acasă”.

Doar pe bietul rățoi cel urât toate celelalte rațe îl ciupeau. Și nu numai rațele, dar și găinile.

– E prea mare! comentă până și curcanul.

Curcanul se credea împărat, fiindcă venise pe lume cu pinteni și se repezea întruna la rățoiul nostru, umflându-se în pene. Iar bietul rățoi nu mai știa unde să se ducă și ce să mai facă. Era tare necăjit din pricină că era atât de urât și că toate păsările din curte râdeau de dânsul.

Așa a trecut ziua cea dintâi, dar după aceea a fost din ce în ce mai rău. Toți îl alungau pe bietul rățoi cel urât. Până și surorile lui îl ocărau, zicându-i: „De te-ar prinde mâța, urâțenia pământului!” Iar de la o vreme chiar și mama-rață ajunsese să zică, atunci când nu-l știa prin preajmă: „Mult mai bine i-ar fi dacă ar pleca din ogradă!”

Auzind acestea, într-o zi, rățoiul cel urât nu mai putu să rabde și sări gardul părăsind ograda.

Și merse el ce merse, până când ajunse la balta cea mare, unde își au sălașul rațele sălbatice. Aici rămase peste noapte, pentru că era tare ostenit și nespus de amărât.

A doua zi, rațele sălbatice o văzură pe tovarășa lor cea nouă și o priviră lung.

– Ce fel de pasăre ești? întrebă una dintre rațele sălbatice.

Rățoiul se întoarse în toate părțile și salută cât de frumos se pricepu.

– Grozav ești de urât! fură de părere rațele sălbatice. Dar în sfârșit, nouă puțin ne pasă de asta, atât timp cât nu îți vine în gând să te însori cu vreo pasăre din neamul nostru.

Bietul rățoi numai la asta nu se gândea! Voia doar să stea și el în stuf și să bea puțintică apă de baltă. Așa că rămase acolo vreo două zile, până când niște pocnete ciudate umplură balta. De peste tot nu auzeai decât poc-poc! Se pornise vânătoare mare!

Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurișului și unii ședeau chiar pe ramurile copacilor ce se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de pușcă plutea, ca un nor greu peste copacii întunecați și se împrăștia deasupra apei. Rățoiul cel urât auzi cum se apropiau câinii de vânătoare și inima îi tresălta, să îi spagă coșul pieptului nu alta. Bietul de el nu mai putea de spaimă!

Când își întoarse capul, văzu un câine mare și fioros ce răsărise ca din senin lângă dânsul. Limba îi spânzura din gură, iar ochii îi luceau groaznic. Își întinse botul spre rățoi și își rânji dinții, apoi plecă de acolo fără să îl înșface.

– Mulțumescu-ți ție, Doamne! oftă rățoiul cel urât. Sunt atât de slut că nici măcar câinii nu se îndură să mă înșface.

Și rățoiul mai stătu pitit o vreme, până ce grindina de alice ce cădea peste păpuriș se domoli. Într-un târziu se făcut liniște, dar bietul rățoi tot nu îndrăznea să se miște. Așa că mai rămase vreo câteva ceasuri nemișcat, după care ieși din baltă și o porni la vale, peste câmp. Vremea se stricase, iar vântul bătea cu putere mare, pregătindu-se de furtună.

Spre seară, ajunse la un bordei care era atât de dărăpănat încât nici el singur nu știa în care parte să se răstoarne și, de aceea, deocamdată rămânea tot în picioare.

Vântul începuse să bată destul de tare astfel încât rățoiul fu nevoit să se ghemuiască jos, lângă bordei și să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se întețea. Deodată rățoiul văzu că ușa de la bordei ieșise din țâțâni și atârna așa, strâmbă, că prin deschizătură puteai să intri înăuntru. Ca să scape de vânt, rățoiul nu mai stătu prea mult pe gânduri și intră în bordei.

În coliba aceea locuiau o bătrână, un motan și o găină. Motanul se pricepea să toarcă și împrăștia scântei când îl frecai pe spate, iar găina știa să facă ouă. Din cauza asta bătrâna iubea găina de parcă ar fi fost copilul ei.

De dimineață, când dădură cu toții cu ochii de rățoi, motanul începu să toarcă, iar găina se grăbi să cotcodăcească.

– Ce ești? întrebă bătrâna, care gândi că are înainte o rață mare și grasă care se rătăcise. Ei, să știi că mă bucur! adăugă ea. Acum voi mânca și ouă de rață. Numai de n-ai fi rățoi, mai spuse baba. Trebuie să te pun la încercare!

Zis și făcut! Bătrâna puse rățoiul la încercare timp de trei săptămâni, dar nici vorbă de ouă.

În vremea aceasta, motanul și găina, care erau stăpânii de netăgăduit ai casei ziceau întruna: „Noi și lumea”, închipuindu-și de bună seamă că ei sunt jumătate din lume, și încă cea mai fină. Rățoiul era de altă părere în privința asta, dar găina nici nu voia să stea de vorbă.

– Poți să faci ouă? întrebă ea.

– Nu.

– Atunci ține-ți fleanca!

Iar motanul spunea:

– Poți să te alinți, să torci și să scoți scântei?

– Nu.

– Atunci n-ai voie să ai nicio părere când vorbesc alții mai înțelepți decât tine.

Astfel că rățoiul încetă să le mai vorbească, mulțumindu-se doar să șadă, tăcut, într-un colț. Deodată însă își aminti de aerul curat de afară, de lumina soarelui și de apă. Și îl cuprinse o poftă grozavă să înoate. Așa că nu se putu opri și îi spuse și găinii.

– Ce te-a apucat? cotcodăci găina. N-ai nicio treabă și de asta îți trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce și ai să vezi că n-ai să te mai gândești la fleacuri.

– Dar e atât de frumos să plutești deasupra apei! zise, de îndată, rățoiul. Ori să îți vâri capul în apă și să te scufunzi!

– Ce mai plăcere o mai fi și asta! zise găina. Ia întreabă-l pe motan, care e mai deștept decât toți motanii, dacă lui îi place să înoate ori să-și vâre mustățile în apă. Că despre mine nici nu mai vorbesc! Apoi cată de-o întreabă și pe stapâna noastră cea bătrână, care e mai înțeleaptă decât toată lumea! Crezi tu că ea are poftă să înoate și să se bage cu capul în apă?

– Voi nu mă înțelegeți! răspunse rățoiul.

– Nu te înțelegem? Atunci cine te-o mai fi înțelegând? Doar n-ai fi vrând să fii tu mai deștept decât motanul și decât bătrâna la un loc. Asta ca să nu mai pomenesc și de mine! Mai bine i-ai mulțumi lui Dumnezeu de norocul pe care ți l-a hărăzit. Stai în casă, la căldură, și ai de la cine să înveți lucruri folositoare… Eu îți zic așa: fă bine de învață să faci ouă ori măcar să torci și să scoți scântei!

– Ba eu cred că am să plec iar în lumea largă! zise rățoiul.

– Atunci pleacă! cotcodăci, înciudată, găina.

Rățoiul merse el ce merse, până dădu din nou de o baltă. Acolo înotă și se scufundă în voie, chit că nicio altă vietate nu îndrăznea să se apropie de dânsul, atât li se părea de urât.

Odată cu venirea toamnei, se făcu din ce în ce mai frig. Norii atârnau greu și erau albi precum omătul. Bietul rățoi n-o ducea bine deloc. Într-o seară, tocmai când soarele stătea să apună, pe lac își făcu apariția un cârd de păsări mari și frumoase.

Rațoiul nostru nu mai văzuse niciodată niște păsări atât de frumoase. Erau albe ca zăpada și aveau niște gâturi lungi și nemaipomenit de mlădioase. Erau lebedele. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puțin, apoi și-au întins aripile largi și mărețe și-au plecat mai departe în țările calde, cu lacuri albastre.

Când lebedele s-au înălțat sus de tot, tocmai în înaltul de necuprins al cerului, pe rățoi îl cuprinse o neliniște ciudată. Nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca un prâznel, își tot lungea gâtul în sus către lebede și scotea niște țipete atât de ascuțite și de neobișnuite, încât până și dânsul se sperie de ele.

Nu putea nicidecum să uite păsările acelea frumoase și fericite, iar atunci când acestea dispărură în zare, rățoiul cel urât se băgă cu capul la fund, apoi se ridică dintr-odată din nou la suprafață, de parcă își ieșise cu totul din fire, nu alta.

Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să își dorească așa ceva? Dar le admira nespus!

Nu trecu mult de la plecarea lebedelor și veni iarna. Rățoiul fu nevoit să înoate întruna încoace și încolo, ca să nu lase apa să înghețe cu totul în jurul lui. Noaptea însa copca în care stătea se făcea din ce în ce mai îngustă…

Într-o bună dimineață, se întâmplă să treacă pe acolo un țăran și, văzându-l zgribulit, sfărâmă gheața și duse rățoiul acasă, la nevastă și la copii.

De-abia își veni rățoiul în fire, că puii de țăran și începură să se joace cu dânsul. Dar el, crezând că vor să-l bată, de teamă sari drept în oala cu lapte, apoi în putinelul cu unt, apoi din nou în căldarea cu lapte și apoi o luă de la capăt. Și avea o mutră!

Femeia se luă cu vătraiul după el, copiii alergau și ei să-l prindă, râzând și țipând. Noroc că s-a deschis ușa și rățoiul reuși să se furișeze afară și să se pitească în zăpada care tocmai căzuse. Ar fi prea trist să povestim ce-a mai îndurat și prin câte a mai trecut bietul rățoi în iarna aceea.

Însă, nu după multă vreme veni iar primăvara. Se făcu cald, iar rățoiul cel urât stătea ascuns în păpurișul bălții.

Deodată rățoiul văzu că poate să își întindă larg aripile și că are în aripi o putere mai mare decât avusese până atunci. Și își luă deodată zborul. Fără să prindă de veste, ajunse într-o grădină mare, în care merii tocmai ce dăduseră în floare, iar tufele de liliac miroseau pătrunzător.

„Cât de frumos e aici!” gândi rățoiul nostru. Dar atunci când dintre trestii ieșiră trei lebede ce pluteau domol pe luciul apei, rățoiul cel urât fu cuprins de o mâhnire ciudată.

„Dacă am să mă apropii de păsările acelea frumoase, mă vor bate până mă vor omorî, fiindcă sunt așa de urât. Eh, da’ nu-mi pasă!” își zise în gândul lui rățoiul, plin de amărăciune. „Mai bine să mă omoare ele, decât să mă ciupească rațele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijește orătăniile ori decât să rabd de frig și de foame întreaga iarnă.”

Acestea fiind zise, rățoiul își luă zborul către lebede. Lebedele, când îl vazură, începură să dea din aripi și se îndreptară spre el.

– Omorâți-mă! zise biata pasăre și își înclină capul spre luciul apei, așteptându-și, smerită, sfârșitul.

Dar când colo, ce să vezi? În apă se văzu pe ea, numai că acum nu mai era o pasăre cenușie și urâtă, ci era o lebădă de toată frumusețea.

„Nu-i nimic dacă te naști printre rațe, dacă ai ieșit dintr-un ou de lebădă!” își zise în gând pasărea noastră. Și nu îi părea rău că îndurase atâtea necazuri. Iată că acum se putea bucura în tihnă de fericirea ei. Lebedele care se apropiară de dânsa o dezmierdară cu pliscurile. Iar în grădină, în scurtă vreme, veniră și câțiva copii, care aruncară în apă pâine și grăunțe. Deodată, cel mai mic dintre copii strigă, bucuros:

– Uite, a mai venit încă una!

Când îl auziră ceilalți copii, chiuiră de bucurie și strigară și ei:

– Da, a mai venit încă una! Iar aceasta care a venit acum e cea mai frumoasă dintre toate!

Lebada cea tânără se rușină și își ascunse capul între aripi. Era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc, pentru că o inimă bună nu e niciodată mândră. Se gândea doar cum fusese ea de prigonită și de batjocorită, și iată că acum toți spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Până și liliacul părea să își aplece crengile în apă înaintea ei, iar soarele strălucea călduț și domol. Lebăda își întinse aripile, își înalță gâtul și grăi:

The post Rățoiul cel urât first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

Într-o zi, veverița curajoasă a venit la malul lacului unde se afla lebăda Înțeleaptă. “Bună, lebădă! Ce faci aici? De ce nu vii să explorezi pădurea cu mine?”

Lebăda a zâmbit și a spus: “Dragă veveriță, fiecare dintre noi are un scop diferit în viață. Tu ești curajoasă și aventuroasă, iar eu sunt aici pentru a învăța și a reflecta. Dar hai să-ți spun o poveste.”

Lebăda a început să povestească povestea broaștei și a veveriței

Odată, într-o pădure îndepărtată, trăia o broască pe nume Veronica. Ea era mică și nu avea picioare puternice pentru a sări dintr-un copac în altul. În schimb, ea își petrecea timpul pe malul unui mic lac, contemplând apa și ascultând cântecul păsărilor.

Veverița Mariana era vecina Veronicăi. Ea era mereu în mișcare, sărea de pe o creangă pe alta și căuta nuci și ghinde. Mariana se amuza de faptul că Veronica stătea mereu liniștită la malul lacului.

Intr-o zi, a început să plouă iar Mariana a fugit foarte repede să se adăpostească sub un copac, dar Veronica a rămas la malul lacului. Mariana a strigat: “Veronica, vino să te adăpostești! Nu vezi că plouă?”

Veronica a zâmbit și a răspuns: “Dragă Mariana, fiecare dintre noi are un mod diferit de a se bucura de viață. Tu sări dintr-un copac în altul, iar eu mă bucur de picăturile de ploaie și de liniștea lacului. Amândouă suntem importante în felul nostru.”

Mariana a înțeles în cele din urmă că fiecare creatură are un scop și o frumusețe proprie. De atunci, ea a încetat să se mai amuze de Veronica și a început să o admire pentru calmul și înțelepciunea ei.

Morala: Fiecare dintre noi are un mod diferit de a trăi și de a se bucura de viață. Respectă diversitatea și învață să apreciezi frumusețea din jurul tău.

The post Veverița curajoasă și lebăda înțeleaptă first appeared on Personaje din povești și din desene animate.

Vivi era mereu curioasă și îi plăcea să exploreze lumea din jurul ei. Într-o zi, a zărit o căsuță mică, ascunsă printre crengi. Era o căsuță din lemn, cu ferestre mici și un acoperiș de paie. Vivi nu putea să-și ia ochii de la ea.

Intrigată, veverița a bătut la ușa căsuței. Dinăuntru, a răspuns o voce blândă: “Cine e acolo?”

“Eu sunt Vivi, veverița curioasă”, a spus Vivi. “Ce este această căsuță minunată?”

Ușa s-a deschis, iar dinăuntru a ieșit o bătrână zâmbitoare. Avea ochii strălucitori și părul alb ca zăpada. “Bună, Vivi! Eu sunt Bunicuta Veronica”, a spus ea. “Această căsuță este locul meu special, unde vin să citesc cărți și să pictez peisaje frumoase.”

Vivi a fost uimită. “Dar de ce ai ales să construiești o căsuță în copac?”

Bunica Veronica a zâmbit. “Pentru că acești copaci au suflete, draga mea. Ei ne oferă adăpost și ne învață să fim puternici și flexibili, la fel ca ramurile lor. Această căsuță este un omagiu adus naturii și frumuseții ei.”

Vivi a învățat o lecție importantă de la Bunica Veronica. A înțeles că fiecare lucru din natură are o poveste și o învățătură. De atunci, Vivi a vizitat des căsuța din copac și a petrecut mult timp acolo, citind și pictând.

Morala acestei povești este să fim curioși și să apreciem frumusețea naturii. Fiecare copac, fiecare floare și fiecare creatură au ceva special de oferit lumii. Așa că, dragi copii, fiți ca veverița Vivi și explorați lumea cu ochii larg deschiși! 🌳🌿

The post Veverița curioasă și căsuța din copac first appeared on Personaje din povești și din desene animate.