Trăia într-un sat un om pe care-l chema Saigio.
Odată, Saigio plecase să se plimbe cu prietenii săi pe dealurile din vecinătate. Toropit de căldura amiezii de vară, un iepure își făcuse culcuș în iarba mătăsoasă și tocmai ațipise.
— Ia uitați-vă. Un iepure mort în iarbă, strigă unul dintre prieteni.
Saigio se grăbi să-și ducă mâna la nas cu mare scârbă:
— Da, da, de mult îmi aducea mie vântul miros de stârv.
Auzind glas de om, iepurele, țuști, sări din culcuș și-o luă la sănătoasa.
— Ei drăcie, dormea buștean iepurele nostru, râse alt prieten.
— Da, Da, îi ținu hangul Saigio cu însuflețire. Dormea fără grijă. Eu demult văzusem cum mișcă urechile prin somn.
Așa s-a născut zicala despre cel care-i cântă-n strună ba unuia, ba altuia: Leit Saigio din poveste: iepurele ba e mort, ba e viu!